Republica este împărțită în regiuni (regioni), provincii (provincie) și comune (comuni). Există 15 regiuni obișnuite și alte 5 cărora li sa acordat o autonomie specială. Regiunile cu puteri ordinare sunt Piemonte, Lombardia, Veneto, Liguria, Emilia-Romagna, Toscana, Umbria, Marche, Lazio, Abruzzo, Molise, Campania, Puglia, Basilicata și Calabria. Italia poate fi astfel considerată un stat regional. Regiunile moderne corespund diviziunilor teritoriale tradiționale. Puterile celor cinci regiuni speciale – care sunt Sicilia, Sardinia, Trentino-Alto Adige, Friuli-Venezia Giulia și Valle d’Aosta – derivă din statutele speciale adoptate prin legi constituționale.

Organele regionale guvernul este consiliul regional, un organism deliberativ ales popular, cu puterea de a adopta legi și de a emite reglementări administrative; comitetul regional, un organ executiv ales de consiliu dintre membrii săi; și președintele comitetului regional. Comitetul regional și președintele acestuia trebuie să demisioneze dacă nu reușesc să păstreze încrederea consiliului. Votarea în consiliile regionale este rareori prin vot secret.

Participarea la guvernarea națională este o funcție principală a regiunilor: consiliile regionale pot iniția legislația parlamentară, pot propune referendumuri și pot numi trei delegați care să asiste la alegerile prezidențiale cu excepția regiunii Valle d’Aosta, care are un singur delegat. În ceea ce privește legislația regională, cele cinci regiuni speciale au competență exclusivă în anumite domenii – cum ar fi agricultura, silvicultura și urbanismul – în timp ce regiunile obișnuite au competență asupra acestora în limitele principiilor fundamentale stabilite de legile statului.

Puterile legislative atât ale regiunilor speciale, cât și ale regiunilor ordinare sunt supuse anumitor limitări constituționale, dintre care cea mai importantă este că actele regionale pot să nu intre în conflict cu interesele naționale. De asemenea, regiunile pot promulga legislația necesară pentru aplicarea legilor statului atunci când acestea din urmă conțin dispozițiile necesare. Regiunile au competență administrativă în toate domeniile în care au competență legislativă. Funcțiile administrative suplimentare pot fi delegate prin legile statului. Regiunile au dreptul de a achiziționa proprietăți și dreptul de a colecta anumite venituri și impozite.

Statul are puteri de control asupra regiunilor. Valabilitatea legilor regionale despre care se pretinde că sunt ilegale poate fi testată în Curtea Constituțională, în timp ce cele considerate inexpediente pot fi contestate în parlament. Comitetele de supraveghere de stat prezidate de comisari numiți de guvern exercită controlul asupra actelor administrative. Guvernul are puterea de a dizolva consiliile regionale care au acționat contrar constituției sau au încălcat legea. Într-un astfel de caz, alegerile trebuie organizate în termen de trei luni.

Organele comunei, cea mai mică unitate a administrației locale, sunt consiliul comunal ales popular, comitetul comunal sau organul executiv și primarul . Comunele au puterea de a percepe și colecta impozite locale limitate și au propria poliție, deși puterile lor sunt mult inferioare celor exercitate de poliția națională. Comunele emit ordonanțe și gestionează anumite servicii de sănătate publică și sunt responsabile de servicii precum transportul public, colectarea gunoiului și iluminatul stradal. Regiunile au un anumit control asupra activității comunelor. Consiliile comunale pot fi dizolvate din motive de ordine publică sau pentru neglijarea continuă a atribuțiilor lor.

Organizarea provinciilor, unități la jumătatea dimensiunii între regiuni și comune, este analogă cu cea a comunelor; fiecare are consilii, comitete și președinți. Din 1990, mai multe legi care modifică organizarea acestor autonomii locale au fost introduse într-o tendință spre o mai mare descentralizare.

Există anumiți oficiali ai guvernului central ale căror atribuții se află în sfera administrației locale. Acestea includ comisarul guvernamental al fiecărei regiuni, care supraveghează funcțiile administrative îndeplinite de stat și le coordonează cu cele îndeplinite de regiune; prefectul, rezident în fiecare provincie, care este responsabil pentru executarea ordinelor guvernului central și are puteri de control asupra organelor provinciei și comunelor; și questore, care este șeful provincial al poliției administrate de stat.

Anumiți oficiali ai administrației locale au, de asemenea, atribuții ale guvernului central: printre aceștia se numără președintele comitetului regional care, în direcția funcțiilor administrative pe care statul le deleagă în regiune, îndeplinește o sarcină de stat specifică; și primarul unei comune care, în calitatea sa de agent al guvernului central, înregistrează nașteri, decese, căsătorii și migrații, menține ordinea publică (deși în practică acest lucru este tratat de poliția națională) și poate, în cazuri de urgență, emite ordonanțe privind sănătatea publică, urbanismul și poliția locală.