Exercițiul anaerob
Metabolismul anaerob este o parte naturală a cheltuielilor de energie metabolică. Mușchii cu mișcare rapidă (în comparație cu mușchii cu mișcare lentă) funcționează folosind sisteme metabolice anaerobe, astfel încât orice utilizare a fibrelor musculare cu mișcare rapidă duce la o cheltuială de energie anaerobă crescută. Exercițiile intense care durează peste patru minute (de exemplu, o cursă de mile) pot avea în continuare cheltuieli considerabile de energie anaerobă. Un exemplu este antrenamentul la intervale de intensitate mare, o strategie de exercițiu care se efectuează în condiții anaerobe la intensități care ating un exces de 90% din ritmul cardiac maxim. Cheltuielile de energie anaerobă sunt dificil de cuantificat cu precizie. Unele metode estimează componenta anaerobă a unui exercițiu prin determinarea deficitului maxim de oxigen acumulat sau măsurarea informației lactice în masa musculară.
În schimb, exercițiul aerob include activități de intensitate mai mică efectuate pentru perioade mai lungi de timp. Activități precum mersul pe jos, joggingul, canotajul și ciclismul necesită oxigen pentru a genera energia necesară exercițiilor fizice prelungite (adică cheltuieli de energie aerobă). Pentru sporturile care necesită reprize scurte de exerciții, sistemul aerob acționează pentru a umple rezervele de energie în perioadele de recuperare pentru a alimenta următoarea explozie de energie. Prin urmare, strategiile de antrenament pentru multe sporturi necesită dezvoltarea atât a sistemelor aerobice, cât și a celor anaerobe.
Pe măsură ce mușchii se contractă, Ionii de calciu se eliberează din reticulul sarcoplasmatic prin canale de eliberare. Aceste canale se închid și pompele de calciu se deschid pentru relaxarea mușchilor. După un exercițiu prelungit, canalele de eliberare pot începe să scurgă și să provoace oboseală musculară.
Sistemele de energie anaerobă sunt:
- Anaerobul alactic sistem, care constă din fosfați cu energie ridicată, trifosfat de adenozină și fosfat de creatină; și
- Sistemul anaerob lactic, care prezintă glicoliză anaerobă.
Fosfații cu energie ridicată sunt depozitați în cantități limitate în celulele musculare. Glicoliza anaerobă folosește exclusiv glucoza (și glicogenul) ca combustibil în absența oxigenului, sau mai precis, atunci când este nevoie de ATP la rate care depășesc cele oferite de metabolismul aerob. Consecința unei astfel de descompuneri rapide a glucozei este formarea acidului lactic (sau mai adecvat, lactatul său conjugat la niveluri biologice de pH). Activitățile fizice care durează până la aproximativ treizeci de secunde se bazează în primul rând pe fostul sistem de fosfagen ATP-CP. Dincolo de acest timp, sunt utilizate atât sistemele metabolice bazate pe glicoliză aerobă, cât și pe cea anaerobă.
Subprodusul glicolizei anaerobe – lactatul – a fost considerat în mod tradițional în detrimentul funcției musculare. Cu toate acestea, acest lucru apare probabil numai atunci când nivelurile de lactat sunt foarte mari. Nivelurile crescute de lactat sunt doar una dintre numeroasele modificări care apar în interiorul și în jurul celulelor musculare în timpul exercițiilor intense care pot duce la oboseală. Oboseala, adică insuficiența musculară, este un subiect complex care depinde de mai mult decât modificări ale concentrației de lactat. Disponibilitatea energiei, livrarea oxigenului, percepția asupra durerii și alți factori psihologici contribuie la oboseala musculară. Concentrațiile crescute de mușchi și lactat din sânge sunt o consecință naturală a oricărui efort fizic. Eficacitatea activității anaerobe poate fi îmbunătățită prin antrenament.
Exercițiul anaerob crește, de asemenea, rata metabolică bazală a unui individ (BMR).