Impozit regresiv
Impozit regresiv, impozit care impune o povară mai mică (în raport cu resursele) celor care sunt mai bogați. Opusul său, un impozit progresiv, impune o povară mai mare pentru cei bogați. O modificare a oricărui cod fiscal care îl face mai puțin progresiv este denumită și regresivă. Dacă regresivitatea face parte dintr-un impozit propus, acesta poate deveni adesea punctul central al unui argument politic împotriva impozitului respectiv, chiar dacă regresivitatea este mai degrabă un produs secundar decât intenția impozitului. În consecință, principalele exemple de impozite regresive specifice sunt cele pe bunuri a căror societate de consum dorește să le descurajeze, cum ar fi tutunul, benzina și alcoolul. Acestea sunt adesea numite „impozite pentru păcat”.
Majoritatea economiștilor sunt de acord că regresivitatea sau progresivitatea oricărui impozit specific are o importanță economică minoră. Ceea ce contează este gradul de progresivitate a sistemului fiscal în ansamblu. de aceea, chiar și economiștii care pledează pentru un sistem de impozitare global puternic progresiv ar putea sprijini o taxă pe benzină ca modalitate de reducere a poluării aerului; dacă taxa pe benzină este un mod eficient de reducere a poluării aerului, contribuția sa modestă la regresivitatea generală poate fi ușor compensată de impozite pe salarii sau venituri mai progresive.
Cu toate acestea, orice regresivitate care decurge din impozite pe consum larg – cum ar fi un impozit general pe vânzări sau un impozit pe valoarea adăugată – poate fi greu de compensat dacă un guvern ridică o impozitele pe consum sunt în general considerate a fi regresive, deoarece studiile au arătat că oamenii mai bogați își cheltuiesc o proporție mai mică din veniturile lor. (O analiză completă, totuși, trebuie să ia în considerare orice taxele de consum viitoare care vor fi plătite în cele din urmă atunci când se consumă în cele din urmă economiile celor bogați.) Pentru a atenua această regresivitate percepută, taxele de consum sunt percepute adesea la tarife mai mici pentru bunurile percepute ca necesități (cum ar fi alimentele și îmbrăcămintea), în timp ce ratele mai mari sunt percepute asupra bunurilor percepute ca lux (cum ar fi bijuteriile și iahturile).