Cea mai veche formă a drapelului Marii Britanii, dezvoltată în 1606 și folosită în timpul domniei din Iacob I (1603–25) și Carol I (1625–49), au afișat crucea roșie a Angliei suprapusă crucii albe a Scoției, cu câmpul albastru al acesteia din urmă. Deoarece în heraldică un roșu pe albastru nu este considerat permis, crucea roșie trebuia mărginită cu alb, propriul său câmp corect. În perioada Commonwealth și Protectorat (1649–60), harpa irlandeză a fost încorporată în steag, dar și-a reluat forma originală la Restaurarea lui Carol al II-lea în 1660. A continuat să fie folosită până la 1 ianuarie 1801, data efectivă a uniunea legislativă a Marii Britanii și Irlandei. Pentru a încorpora Crucea Sf. Patrick (o cruce diagonală roșie pe alb), păstrând în același timp entitățile individuale ale celor trei cruci, consilierii heraldici ai suveranului au găsit o soluție elegantă. Crucea albă existentă a Sfântului Andrei a fost împărțită în diagonală, cu roșu care apare sub alb pe jumătatea palanului și deasupra ei pe jumătate din zbor. Pentru a evita ca crucea roșie să atingă fundalul albastru, ceea ce ar fi contrar legii heraldice, a fost adăugată o cruce roșie albă. În centru, o fimbrație albă a separat și Crucea Sf. Patrick de Crucea roșie a Sf. Gheorghe.

Union Jack este cel mai important dintre toate steagurile britanice și este arborat de reprezentanții Statelor Unite Împărăție în toată lumea. În anumite utilizări militare autorizate, navale, regale și alte utilizări, acesta poate fi încorporat într-un alt pavilion. De exemplu, formează atât cantonul British Blue Ensign, cât și British Red Ensign. Face parte din steagurile unor națiuni din Commonwealth precum Australia, Noua Zeelandă și Tuvalu, precum și din statul SUA Hawaii, statele australiene (New South Wales, Queensland, South Australia, Tasmania, Victoria și Western Australia) și trei provincii canadiene (Columbia Britanică, Manitoba și Ontario).